Justinga’s Weblog

“Copiii sunt atrasi de frumusete, pentru ca ei insisi sunt frumosi.” (H. de Balzac)

Rareori ne gîndim la copii cu toată seriozitatea. Oare de ce nu-i luăm în serios? Poate pentru ca ne ruşinăm să mai fim cu adevărat naivi, cu adevărat sentimentali. Ca ei.

Lumea lor nu e lumea noastră. Ei sunt încă în lumea ce vorbeşte în poezii şi gîndeşte în mituri. Ei cred în propriul lor imaginar, credem noi. Dar nu vrem să înţelegem că nu e vorba de imaginaţie, acolo. Ci de identificare. Copilul şi lumea lui una sunt.

Noi rupem lumea în două. Noi şi lumea. Acolo, la copii, nu e aşa! Nu e mai bine ori mai rău. E altfel.

Copilul care se joacă de-a castelul de nisip, chiar locuieşte într-o lume de nisip, de îngeri de nisip, de flori de nisip…

Ce era pentru copilul care am fost un val de mare ? ce era o ploaie de vară? Prima ninsoare? Ce era jocul de-a joaca? Bucuriile, aşa cum le au copiii, le avem din ce în ce mai rar. Bucuriile simple. Bucuriile din nimic.

Ne întoarcem în lumea copiilor, dar o facem în felul nostru. Şi cu toate că nu mai suntem copii, desenele animate ne farmecă. Şi ne farmecă tocmai pentru că acolo violenţa nu aduce moarte, pentru că violenţa nu e violenţă.

Abia cînd ne lăsăm fermecaţi de lumea desenelor animate redevenim ceva din copilul care am fost, locuitori ai unei poveşti care părea adevărată…şi chiar era!.

“Cand nu va mai fi zapada, copiii vor face un om de iarba. Cand nu va mai fi iarba, copiii vor face un om de pamant . Cand nu va mai fi pamant, copiii vor face un om de piatra. Cand nu va mai fi piatra, un om de cenusa se va profila pe cer si nu vor mai fi nici copii..” (Gr. Vieru)