Privirea lui jucausa. Nu-i asa? Anume privirea e cea care i-a adus succesul “regelui de la Hollywood”. Anume ea e cea care a “furat” atatea suspine feminine. Clark Gable. Sarm. Stil. Eleganta. Niciodata nu a fost considerat un barbat extrem de frumos. Dar…foarte carismatic. Idiscutabil. Tot nu l-ati recunoscut? Si daca va zic de Rhett Butler?

La varsta de 23 de ani, adica in 1924 pleaca la Hollyood, fiind ajutat financiar de Josephine Dillon, directoare de teatru, care avea sa-i devina mai tarziu sotie.

Joaca la inceput in roluri secundare, pentru ca mai tarziu sa revina la teatru, unde va juca pana in 1930, an in care semneaza un contract cu studiourile MGM. Anii urmatori, va avea aparitii remarcabile in mai multe filme de la Hollywood si devine rapid superstar, fiind supranumit regele de la Hollywood. Clark Gable a castigat un premiu Oscar pentru cel mai bun actor in 1934, pentru interpretarea sa din filmul It Happened One Night si a fost nominalizat pentru acelasi premiu anul urmator, pentru rolul Fletcher Christian din filmul Mutiny on the Bounty. Dupa divortul de Josephine Dillon, se casatoreste cu Ria Franklin Prentiss Lucas Langham, dar nici acest mariaj nu dureaza.

In 1939, se casatoreste pentru a treia oara cu actrita Carole Lombard. Casatoria cu aceasta a fost episodul cel mai fericit al vietii sale personale, dar se va termina tragic in 1942, cand Carole Lombard moare intr-un accident de avion. Profund afectat, Clark Gable se inroleaza in armata. Dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, primul sau film este Adventure, film considerat un esec. A continuat sa joaca in urmatorii zece ani, dar nu a mai regasit gloria de dinainte de razboi. Cel mai cunoscut rol al sau a fost cel din Gone With the Wind, in care il interpreteaza pe Rhett Butler si in care joaca alaturi de Vivien Leigh.

O mai cheama si Karuna. Stiai?

A jucat in “Fete frumoase”. Stie despre “Aventurile baronului Munchausen”. Il adora pe “Johnny, vedeta liceului“. Si vrea sa stie “Cine pe cine iubeste”. Se duce doar “Cu iubirea la psihiatru“. Nu-i place ipostaza de “Fosta mea super-gagica“. Si traieste mereu intr-o “Tensiune orbitoare“. Pentru “Cupa de aur” mereu e pusa sa aleaga: “Cecul sau viata“. Si daca e implicata in “Legaturi periculoase“, ea stie foarte bine ca “Femeile adevarate nu plang niciodata”. Merge intotdeauna in “Vacanta in aprilie” cu “Batman si Robin“. Deviza ei preferata: “Da-te mare si tare!“. Si iata ca la o “Analiza finala” avem “O femeie drept rasplata“:Uma Thurman… si filmele in care a jucat.

Alaska. Nenana River. Nebunie. Risc. Dorinta de a incerca ceva nou. Stii, dorinta de a-ti depasi limitele. De a inlatura anumite bariere. Poate bariere imaginare. Dar e atat de palpitant!

Mi-am ales pentru inceput cu ce ma incalt ( papuci de “broscuta” care miroseau ingrozitor!), apoi am imbracat combinezonul neopren (mi-a luat vreo zece minute), manusi speciale, vesta, casca etc. Si dupa aceea am semnat o foaie (nimic important, doar faptul ca instructoarea nu raspunde de viata mea daca mi se intampla ceva).

Emotii. Amestecate.

Suntem sase. Cinci baieti si o fata. Si intructorul (Care de fapt e o femeie plina de muschi. Enorma. As zice:semi-femeie). Ma priveste si ma intreaba:

-Ai mai vaslit vreodata? Stii cum sa folosesti vaslele?

O privesc. Sa-i povestesc cum vasleam cu parintii pe lacul Rosu din Romania? Nu cred ca-i de folos. Sau ca incercam in parcul Cismigiu (Bucuresti) acele mici barcute? Mai bine nu. Oricum nu am chef sa stau sa-i explic unde e Bucuresti, lacul Rosu si mai ales Cismigiu. Mai ales ca nu eram sigura daca a auzit de Romania si daca stie ca acest stat nu e in Africa (cum mi-a fost dat uneori sa aud!).

Mai bine ii zic nu. Nu le-am folosit. Doar in filme am vazut. Oricum trebuie sa-mi arate ea cum se vasleste atunci cand faci rafting.

Semi-femeia se urca in salupa, ne urcam si noi. Incepe lectia. Ce sunt vaslele. Cum se folosesc. Cum sa facem fata valurilor. Cum sa fugim de stanci. Si cum sa actionam in situatii neprevazute.

-Inteles?

-Da.

-Bine. Sa trecem la practica!

Ora 10.32 O cafenea destul de …pretentioasa.

Plicitsită. Cu o privire melancolică. Îngandurată. Din cînd în cînd se apropie un chelner de ea şi o întreabă dacă mai doreşte ceva (cel puţin asta înţeleg din mişcările acestuia). Ea îl priveşte iritată, de parcă acesta ar fi unul din duşmanii ei. Cu toate acestea îi mulţumeşte calm, schiţînd un zîmbet rece, fals şi indiferent.

Apoi îşi îndreaptă privirea spre fereastră şi iarăşi se afundă într-un noian de gînduri. Aceleasi miscari. Aceleasi “ritualuri”. Ca de obicei pe măsuţa ei se află un espresso dublu şi agenda.

În fiecare vineri, dacă treci pe acolo, o poţi admira pe bruneta necunoscută. Părul aranjat impecabil Nici o şuviţă rebelă de păr nu-şi arată capriciile. Un machiaj care pune în evidenţă trăsăturile (perfecte!) feminine ale feţei. O priveşti şi-ţi spui: Perfecţiune.

Oare de ce vine aici? Nu pare niciodată că se grăbeste sau că aşteaptă pe cineva. Şi nici nu pare că-i place „ritualul” de a veni aici. De parcă ar fi …obligată? Nu ştiu. Probabil e enigma unei doamne de … high life.

Ora 20.12 O alta cafenea destul de …modestă.

Intr-un colţ, în semi-întuneric, vad un chip destul de cunoscut. E iarasi enigmatica doamnă. Minunata necunoscută. Dar şi mai mare mi-e mirarea cînd vad cum arata! Parul e liber. Suvitele rebele ii acopera un sfert din fata.

Şi ce bine arata astfel! A renuntat la “vestimentatia” de dimineata, preferînd o pereche de blugi şi o geacă simplă.

Pe masă? O brichetă, un pachet de ţigări şi un Gin Tonic. E relaxată. Face mişcări lente, dar (!) atît de „libere”! De parcă cineva i-ar fi adus „lumina pe care o căuta de mult timp”! Ce schimbare! Într-o singură zi!

De fapt….acelasi “ritual” in fiecare zi de vineri.

Blugi negri. Geacă neagră din piele.

Cu tot felul de strasuri şi paiete pe ea. Cu cizme cam vulgare, legate strans în şireturi groase, cu brăţări pline de ţepi „cool”, iar pe cap cu o bandană şi cu ochelari negri. Da, cred că l-aţi recunoscut. Unul dintre oamenii aventurii. Unul dintre oamenii riscului. Amator de motocicletă. Cautator de adrenalina.

Unul dintre oamenii pentru care viaţa reprezintă o aventură. Bineinţeles o aventură pe motocicletă.

Noi spunem că ei sunt oamenii prafului, drumului, riscului. Ei spun că sunt oamenii libertăţii. Oameni ce-şi trăiesc viaţa din plin. Ei îşi trăiesc viaţa într-o continuă plăcere (care uneori poate fi prea scumpă!).

Maya: Hai ca la sigur n-a fost totul roz atunci cand ai fost in SUA…zi-mi si ce nu ti-a placut?ce dificultati/probleme ai intampinat acolo?

Eu:Nici nu stau sa ma gandesc prea mult.MANCAREA! Da, in Romania eram totusi mai toleranta fata de mancarea tip fast-food ( adica, mai pacatuiam si eu cu hot-dog-uri, pizza, chips-uri etc), in SUA insa am inceput sa o urasc. Sincer. Iti dai metabolismul peste cap. Ajungi sa te consideri fericit cand mananci la restaurantele chinezesti. Si nu e vorba de fite. Ci pentru ca stomacul iti cere imperios asta!Daca nu-ti convine aceasta varianta, ar mai fi o alegere. Tii post. Negru. Silueta perfecta.:)) Sau, de anorexica. Ma rog. Alegerea iti apartine. Si bagi cat poti apa plata de 0,5 l la 1, 59 $ .

Maya:… si fructe si legume….

Eu: … cu nitrati, coloranti, conservanti, multe E-uri …

Maya: atunci ce mancai? ha ha, ai ales varianta cu postul negru?

Eu: Post negru?Eu ?.. Mancam hot-dog-uri si ma gandeam la sarmalele facute de bunica.

Mancam portii de “chicken” cu sos dulce si ma gandeam la friptura pregatita de mama. Si mai stropeam din cand in cand cu Pepsi. Iata.Asta a fost cea mai mare problema pentru mine. Cand m-am intors acasa, eram pur si simplu fericita ca am pe masa mancare adevarata. Mancare romaneasca. Buna. Gustoasa!

Si daca tot eram la capitolul mancare, sa-ti povestesc despre o cina la prietenii mei din Anchorage (la care am stat cateva zile inainte de a pleca anul trecut in Anchorage, Alaska).
Stapana casei –Erika( o tanara in jur de treizeci de ani, fiica celei care m-a ajutat in Anchorage-Betsy ) si-a anuntat sotul ca va pregati cina si ca o sa invite si cativa prieteni. Zis si facut. La ora 7 pm ne asezam cu totii la masa. Familia Erikai cu cele doua fiice si prietenii gazdei. Eram si eu. Sapte persoane. Intr-un final am aflat de ce a dorit sa pregateasca Erika cina. Pentru mine. Dorea sa-mi fac in Anchorage cat mai multi prieteni. Dorea sa ma simt bine (Erika, iti multumesc mult, apreciez mult gestul/ efortul tau). Pe masa erau flori. Fruncte. Si mancare. Erika a gatit toata seara. Ceva de genul cartofi “taranesti”. A cumparat de la magazin sunca, pe care a bagat-o la cuptor ca sa o incalzeasca ( ciudat, stiu).Si o salata. Gata. Atat. Si repet: a gatit toata seara!!!

Seara a fost intr-adevar interesanta. Am discutat cu ei despre Alaska. Despre Romania. Despre calatorii. Despre hobby-uri. Iar la final, sotul Erikai i-a multumit de nenumarate ori pentru cina. Ca a gatit foarte gustos. Si (culmea!) ca a gatit foarte mult!! si ii tot saruta mainile.:)) Recunosc, initial credeam ca e vorba de ironie atunci cand se referea la cat de mult a gatit. Si ca s-a straduit sa pregateasca pentru el, pentru copii, pentru prieteni, pentru mine. (Daca ma vedea cineva in acel moment la sigur citea pe fata mea un”wow!”. Imi venea sa-I zic tipului:”Frate de-ai sti ce mancaruri se gatesc in Romania si ce gospodine harnice avem noi, cred ca stateai toata ziua sa le saruti mainile si sa le multumesti non-stop pentru ca ti-au gatit placintele cu telemea, fripturica cu muraturi, mamaliguta cu smantana si ciorbite de zeci de feluri!” ).

DRAGOSTEA NU ARE NEVOIE DE HARTI…

Despre ‘Pacientul englez’ s-a spus ca este “povestea de dragoste a secolului”. EL este Laszlo Almasy, un geograf ungur care a studiat in cele mai mici detalii desertul libian intre 1931-1936, de la el pastrandu-se marturii scrise, fotografii. EA (Katharine) poarta numele unei Lady al carei sot a fost de asemenea pasionat de cercetari geografice. Povestea de dragoste dintre un explorator al desertului, Almasy, geograf cu aplicatie, si Katharine, purtatoare de titlu, de educatie si de cultura.

Tonurile de culoare, umbrele din film creaza impresia de mistuitor feminin al desertului, incat nu mai stii la un moment dat daca admiri o duna de nisip sau o forma unduitoare de femeie. Chiar si Almasy exploreaza trupul femeii iubite cu o pasiune de explorator…

DRAGOSTEA NU ARE NEVOIE DE HARTI. Iubirea pasionala mistuie totul, nu-i asa?

Katharine:”Dragul meu, te astept- cat de lunga este o zi in intuneric, dar o saptamana?”… “Murim, murim imbogatiti cu iubirile noastre si cu cei de-un neam cu noi, cu simtirile savurate…”

Vi se pare o poveste de dragoste originala si doar atat? Eu cred ca este ceva mai mult. Pentru ca nu degeaba titlul ‘vorbeste’ de un englez care este de fapt ungur, oricum cu identitate fluida. Este un mesaj din care aflam ca omul este din ce in ce mai clar conturat ca tinta a organizarii societatii. Atenti la lumea reala de azi, cu confruntarile ei, nu putem ramane insesnibili la ultimele cuvinte notate de Katharine: “Noi suntem adevaratele tari, nu granitele desenate pe harti cu numele celor puternici… Stiu ca vei veni si ma vei duce in palatul vantului, al susurului apei… Asta e tot ce imi doresc, sa merg intr-un asemenea loc cu tine, cu prietenii, intr-un tinut fara harti.”

DRAGOSTEA NU ARE NEVOIE DE HARTI…

Ayo., scris cu punct la final, inseamna “bucurie” in limba vest-africana Yoruba, iar Ayo simplu inseamna “ceapa”. S-a nascut in Germania, la Koln. “Sunt o tiganca africana, dintr-un tata nigerian si o mama de etnie rroma din Romania” zice Ayo. despre ea. E o Tracy Chapmann mai moderna.

Ayo. a crescut cu Pink Floyd si Bob Marley sau Fela Kuti. Mama ei provine dintr-un sat din Romania si este de etnie rroma, iar Ayo. o descrie, chiar daca nu spune multe despre ea, drept o “femeie puternica, care a facut insa si multe greseli”. Adica drogurile. Asa incat cei patru copii (doua fete si doi baieti) au fost nevoiti sa traiasca, practic, doar cu tatal si sa se ajute reciproc.

Ayo. este o bucurie pentru toti iubitorii de muzica de calitate. Toti fanii lui Lauren Hill ori ai Norahei Jones, care n-o cunosc inca pe Ayo., vor descoperi in tanara solista o imbinare a acestor stiluri muzicale si chiar mult mai mult…

Life is real…

Leon. Mathilda. Doua personaje care putin probabil iti trezesc simpatia la inceput. Un killer si un copil problema. Totul se petrece in New York. Ambii au primit o palma serioasa de la viata. Leon a suferit in urma asasinarii primei lui iubiri. La 19 ani. De atunci ucide. Pentru bani. Mathilda ramane fara familie…

El bea lapte. Zilnic. Si astfel crede ca-si controleaza viata. El isi ingrijeste planta. Care e fara radacini. Ca si el. De fapt, el doreste afectiune. Dar neaga acest lucru. Cu ajutorul fiecarui glonte lasat in capurile “clientilor”. Leon este indestructibil, dar numai pana cand o fetita de 12 ani, frumoasa si inocenta, da buzna in universul sau si, mai grav, in sufletul sau.

Deci, un amestec de control aparent. El. Si candoare involuntara. Ea…

Mathilda suna la el la usa. Ii cere ajutor. El o ajuta. Fara a banui ca, din acel moment, e si el ajutat. De ea. Il ajuta sa-si redefineasca sensul vietii. Duritatea lui Leon incepe sa se topeasca in fata candorii Mathildei, pentru care nu ezita sa se sacrifice…

Muzica speciala. Prezenta scenica unica. Stilul? si-l descrie ca “violin techno-acoustic fusion”. Mama-originara din China, tatal biologic-din Tailanda, tatal vitreg- din Marea Britanie. S-a nascut in Singapore.27 octombrie 1978. De la patru ani locuieste in Londra. De la trei ani studiaza pianul, vioara-de la cinci ani. Debut international la zece ani-in Germania, la Festivalul Schleswig Holstein Music. Mai multe despre ea gasesti in Guinness Book. Pentru ca e speciala. Ascult-o. Ca sa te convingi.